Nu am scris de ceva timp, nu am mai gândit de ceva timp și nu vorbesc despre decizii de scurtă durată ori strategii pe care trebuie să le aranjez pas cu pas și nici de care pâine să iau pentru diseară... Nu am mai vorbit singură cu mine de ceva timp, n-am analizat tot ce mă înconjoară și schimbările pe care le am în viață deoarece cât de orbi nu am fi, cât de leneși nu am fi...în fiecare clipă se întâmplă câte ceva nou, cu voie sau fără de voie așa că acum, inspirată de o melodie care nu are absolut nici o tangență cu tot ce scriu...am zis că trebuie să fac o totalizare a perioadei care a trecut )

Cuprinsă de brâu, am intrat în hora muncitorilor, am început să fac parte din mulțimea care își vede răsăritul pe la 06:00am fără ca să se bucure însă de apus și nu pentru că nu-l are, doar că uită să deschidă ochii la momentul potrivit... Aici am cunoscut un alt ritm, o altă bucurie, un alt fel de om și mai ales am înțeles și mai bine că există mulți de "alt fel de om". Întreaga mea zi poate fi relatată într-o propoziție, nu pentru că ar fi plictisitoare ci pentru că efectiv știu ce fac și pentru ce fac așa că nu aș avea nevoie de multe cuvinte siropoase cu care tindem să fericim auzul omului ca să-i creăm o impresie care de multe ori nu e chiar obiectivă.

Deja la sigur am ros urechi, ochi și degeste vorbind, arătând și scriind insuccesele pe care le poate avea un om și nu neg că n-aș continua să o fac în momente de slăbiciune pentru că așa-i firea omenească, să ne fie frică și să căutăm vinovatul în tot ajungând chiar până la absurd. 

Acum, că am luat o gură de aer de Noiembrie care trezește chiar dacă ești în insomnie, am încetat să mai privesc la cer, acolo într-un punct unde credem că este acel El la care apelăm de multe ori, acolo unde vedem scăpare sau unde vedem lumina asemănătoare cu acea din capătul tunelului. Acum, mă văd sus pe un nor, cât de straniu nu ar părea dar mai sus decât oricine și este de menționat faptul că de acolo imaginea e una mult mai clară. Nu te deranjează ceea ce e pe pământ fiindcă că pe lângă blocuri, mașini, uzine sau companii al căror nume nici nu-l pot pronunța nu sunt geamuri fumurii care de cele mai multe ori sunt folosite pe post de paletă pe care cineva pictează ceea ce trebuie să vedem, nu sunt rujuri din alea de culoarea focului care servesc drept unica modalitate de a atrage atenție sau care desenează pe fața ștearsă un zâmbet aprins. Acolo nu sunt judecători, nici cu acte în regulă și nici fără de ele care o mai și fac neprofesional, după un Cod Penal al lor dirijat de regulă de dispoziție.

Aici sus am observat cât de copilărește zîmbeam diminețile în care soarele îmi era călăuză în aventurile mele, pentru că fiecare început pentru mine e aventură, dar începuturi au cam fost în ultimul timp ) 

Am observat că distanța dintre mine și "apropiații" mei e mai mare decât poate aș vrea dar acest fapt nu mă supără, ci mă bucur să rămân așa, cu mai mult aer curat pe lângă mine ( așa mă liniștesc )

De aici s-a văzut mai bine puterea cu care am fost îmbrățișată într-o zi de vineri și poate că nu era să atrag atenție, și poate că nu mai știam acum care era ziua însă atunci, cuvintele au fost de prisos pentru că a venit ea, omul cu care am împărțit atâtea lacrimi și atâtea peripeții. Atât de sufletești veniri și plecări vor mai fi însă aceasta, prima fiind...m-a făcut să înțeleg încă o dată că timpul în care un om devine omul tău nu contează, la fel cum nu contează timpul cât omul tău nu e lângă tine.

De aici am urmărit cum cunosc oameni pe care deja îi cunoșteam, am căpătat priteni pe care-i aveam printre prieteni și am învățat să învăț )) Straniu nu ? Să obții ceea ce parcă deja aveai... Pentru prima dată am vorbit cu cineva despre mine, și nu pentru că nu am mai făcut-o cu cineva, nu am mai făcut-o așa...asta era diferența. 

Cel mai important...am căpătat liniște, liniștea de care aveam nevoie și pe care o căutam în oameni, nu că aș fi fost atât de peste tot însă echilibrul între "Trebuie" și "Se poate" îl vedeam deja o raritate, și mare mi-e bucuria să văd că ceea ce "Trebuie" în viziunea mea, se mai regăsește.

O ultimă concluzie a fost acea în care am înțeles că trupul de fapt nu e un hotar și odată ce avem nevoie de o escapadă pentru a găsi o găleată cu apă mai curată ca să ne limpezească ochii, nu avem decât. Ne este permis să fim tot pentru ca să înțelegem cum mai bine să fim noi. Și încă ceva, poate că da...sunt un sărac care nici nu încearcă să caute prin dicționare noțiuni ce ar explica bogăția, da-s în schimb a naibii de fericită pentru că poate că joc hora mult mai rău, da mi-am ales-o eu )

Mereu am fost de părerea că în lume nu e nimic complicat, sunt doar adunături de situații simple pe care dacă le iai încet reușești să ajungi la un capăt pe care cu toții îl credem sfîrșit, el fiind un alt început de fapt ). De curînd am urmărit o oarecare schimbare în societate și sper că sunt copleșită doar de o viroză ce mă lipsește de luciditate. E doar o părere bolnavă, simple coincidențe sau o supărare mare pe care o am eu personal și care mă impune involuntar să nu fiu obiectivă ci să gîndesc subiectiv, dar s-o luăm de la capăt.

Când încercam să îmi dau seama despre ce voi scrie în această postare mi-a venit în fața ochilor un obiect pe care îl cred de fapt întruchiparea armoniei, și anume balanța. Un mecanism atât de simplu, o idee atât de perfectă și o lămurire atât de clară cum ar trebuie să fie împărțite lucrurile pe pămînt încât am ajuns la concluzia că noi nu-i înțelegem valoarea.

Pentru început...Ce este ? Cu ce se mănâncă ? De ce avem nevoie ?

Este un obiect care măsoară exagerările noastre, atunci când deja nu ne mai dăm seama unde călcăm pe roșu răstoarnă greutățile și de cele mai multe ori tot peste noi, și doare...și rămâne cicatrice care ne mai și amintește fie și peste mulți ani...Cel mai des întrebuințarea acestui obiect în viața omenească ne ajută să fim împliniți și să împlinim, ne oferă două tipuri de satisfacție care sunt surori dar nu gemene și anume satisfacția că eu am suficient și că cel de cealaltă parte e la fel de împlinit ( nu știu cum alții dar eu cînd văd oameni fericiți, mă molipsesc). Avem nevoie pentru a nu ne uita locul, pentru a nu uita că dacă decidem necugetat să ne mișcăm, riscăm să ajungem în prăpastie și cine știe...poate acolo nu e mai bine.

Care e tangența și despre ce vorbesc ?

Nu știu de ce dar am ajuns la ideea că ne miră și bucură unele gesturi care ar trebui să fie evidente sau unele vorbe pe care ar trebuie să le auzim în fiecare zi de la oameni de la care nu ne-am fi așteptat niciodată....E straniu nu, în secolul ultra-tehnologiilor și al nano-descoperirilor ne miră firescul.

Nu pot să uit starea mea de mirare și satisfacția cu care îl priveam pe acel "el" ce s-a oferit să se înghesuiască în transport public în locul meu, bucurîndu-mă cu un loc pe scaun...am atras atenție acestui gest pentru că nu-l mai văd atât de des și mulți dintre noi pot găsi multe motive, multe scuze...și nu încerc să lupt acum cu morile de vânt dar totul începe de la un nimic, de la acea situație simplă pe care o pomenesc la începutul scrierilor.

Nu-mi pot lua gândul de la acel "el" pe care l-am auzit jurând fericire veșnică și cerând iertare de păcate în numele unui viitor frumos. Și ce bun început, ce frumoasă poveste, numai că are valoare ceea ce e pecetluit prin faptă, nu prin vorbă. Și faptă este....numai că are ca scop mulțumirea ochiul omului, nu inima lui...și poate dacă era predestinată doar unei perechi de ochi ar fi avut un viitor...dar așa...

Eu când calc pe acel "roșu" motivez că s-ar fi făcut și cu mine cândva la fel, că nu mi-am dat seama, că sunt încă un copil, că nu așteptam un asemenea sfârșit și chiar că nu eram eu acea...și poate că scuzele au priză la om, și poate că iertarea ne ține de mână azi, mâine...dar pomâine ?...nu știu...

 Poate e cazul să facem istorie inventând ceva nou, nu schimbând cu locul sau creând o copie...și cel mai grav, una nereușită. 

Dacă te-a durut când te-a lăsat, nu lăsa...pentru că o să-l doară...

Dacă ai plâns cînd ai căzut, nu fă piedică pentru că o să plângă...

Dacă ai primit și ai fost fericit, oferă pentru ca să-l fericești

Dacă n-ai reușit pentru că n-ai putut, nu-i spune că nu poate pentru că n-o să reușească...

Fii o pană cu o omenie solidă ca de piatră și găsește-ți locul în așa fel încât nimeni să nu-ți poată spune să te dai la o parte...

Într-un ceas bun...

De ce avem nevoie de Oameni ?

Întrebarea a apărut acum cîtva timp, am scris-o, am încercat să o analizez dar nu am reușit să pătrund în esență, unde se află rodul și unde e motivul adevărat. Acum, peste un timp nu că aș fi înțeles-o dar pot afirma cu desăvîrșire că am mai crescut, fie cu un sfert din ceea ce pot sau ar trebui dar este, și am înțeles în primul rînd faptul că această curiozitate a apărut din lipsa oamenilor chiar dacă te înconjoară relativ o mare mulțime, însă atunci cînd nu e omul potrivit la momentul potrivit realizezi că nu e totul așa cum ne dorim.

Acum...acum în primul rînd fac diferența dintre "oameni" și  "Oameni", îmi dau seama că o majusculă nu poate întruchipa valoare reală a lor însă totuși efortul pe care îl depunem atunci cînd facem combinarea asta de litere mici și mari, se merită ))  Am să trec peste concretizările care explică faptul că nu sunt în măsură să judec, critic sau apreciez pe nimeni și tot ce spun sau scriu este o aberație totală cu referință la viața mea și sunt simple bănuiri și observații așa că merg direct la subiect.

De fapt, avem nevoie de oameni pentru tot și peste tot, avem nevoie de un om puternic care să ne ridice patul atunci cînd facem ordine pentru că efectiv nu putem să facem atît de multe lucruri odată ))

Avem nevoie de un om care să ne facă de lucru, o dezordine imensă pe care să o aranjăm mai cu drag pentru că e plină de amintiri, fie și pateu pe pereți sau alte ciudățenii.

Avem nevoie de un om care să ne facă o fotografie drăguță pentru că mega popularul "selfie" prinde a enerva sau nu poate capta chiar toată panorama. Ori pentru a ne umple telefonul cu tîmpenii de tot felul !

Avem nevoie de un om care să ne simtă exact dorințele și să îndeplinească fără ca să i le șoptim ori dăm de înțeles despre ele.

Dar...cel mai important e că avem nevoie de Oameni pentru a fi noi...Oameni...Ne trebuie un "radio" care să ne țină de urît înainte de culcare ce ne lipsește de frică și ne liniștește imaginația că cineva intră pe geam, cade din pod sau apare din oglindă, un "obsedat" de dietă care să nu vrea să mănînce cu noi ori de cîte ori ne dorim asta dar o face peste dorințele lui și doar de dragul nostru. O "gură spartă" care să ne ruineze planurile numai pentru că ele sunt mega și un "povestitor" care ne bodogănească cu atîta interes și drag lucruri frumoase la ureche seara la telefon, și parcă adormim cu el în mînă dar observăm că nici nu am simțit cum s-a făcut deja ziuă.

De ce avem nevoie de oameni ?...Avem nevoie de ei pentru ca să înțelegem că nu e tot doar lemn, piatră sau fier. Pentru ca să primim piedici atît urîte încît să nu ne putem ridica, și să nu avem dorința asta deoarece mai tare ne dormi să-i vedem jos, lîngă noi decît sus. Avem nevoie de prostia lor pentru a înțelege inteligența și pentru a face dinferența dintre o semință putredă și una roditoare. Avem nvoie cu ei pentru că de unii singuri n-am exista.

Fie că-i un motiv urît sau frumos, fie că-i cunoaștem sau nu, fie că ne sunt dragi sau le purtăm pică eu continui să cred că purtarea celui care te privește, se oglindește, așa că la o tristește, răspund cu o lacrimă, la un zîmbet..cu un rîs, și la o ură, cu comptimire (ca să n-o numesc milă) pentru imaturitatea de care dă dovadă...și poate părerile mele par să fie cap în cap pentru că zic să răspund cu aceeași monedă dar nu o fac însă, la un rău mereu o să răspund cu un bine, deoarece ne-am născut prea originali ca să ne trasformăm într-o copie. 

                                                                                                                                      Cu Doamne Ajută !

Mereu mi-au plăcut păsările, mi-au plăcut pentru puterea lor și curajul de a înfrunta în fiecare moment greutățile. Să poți zbura pe orice vreme fie că-i ger sau ninsoare, ori mare soare. Să te poți baza doar pe aripile tale și să lupți pentru a exista e ceva de-a dreptul fenomenal. Doar păsările pot simți înălțimile, acea eliberare parcă și o superioritate enormă, doar ele se pot atinge cel mai tare de Dumnezeu aducînd firul vieții în ciocurile firave. În esență, rolul lor e atît de mare încît nouă ni se pare a fi ceva normal însă sunt sigură că lipsa lor am simți-o din prima.

Zborul lor este asemeni speranței, de fapt nu contează unde duce, cîte de sigur e, cu cîtă acuratețe se face și cum ajunge să îl însușim...contează că EXISTĂ. Atîta timp cît simți că poți, atîta timp cît vezi că ai scopul pe care urmează să-l atingi și sufletul este împăcat cu gîndul că mintea lucrează...atunci ai șanse.

Lipsa speranței îl trece pe om în lista celor care nu trăiesc, ei doar există... Acei oameni nu respiră oxigen, ci o adunătură de substanțe chimice, ea nu simte razele soarelui jucîndu-se pe obraz și nu se ascund de ele pentru că nu apar la lumină, culorile care mai ieri erau vii astăzi sunt pete surii mai deschis sau mai închis. Acei oameni nu își pot transimte dragostea printr-un sărut ori printr-o îmbrățișare pentru că nu dețin acea energie și căldură a sufletului.

Cauza lipsei ei e de fapt lipsa încrederii îi succesul tău. Nu te mai simți împlinit, nu te mai simți satisfăcut...ci doar un nimeni care nu poate face nimic. Poate că au dreptate cei care încearcă să îți bage mințile în cap spunînd că nu e o tragedie, că ești în stare de alt ceva, că nu le poți face pe toate sau pur și simplu că trebuie să o lași baltă însă simțurile tale spun cu totul alt ceva. Pînă și măduva oaselor simte dezamăgirea și pasă tău nu mai e la fel de ferm ca înainte, pentru a mai face un nou pas încerci să te îmbărbătezi însă nu te ciocnești cu nimic alt ceva decît cu greutățile mari pe care le porți pe umeri. Le duci atît de greu încît nu mai vezi lumea de la aceeași înălțime cu restul ci mergi mai jos și mai jos pînă te obișnuiești cu faptul că tu trebuie să vezi doar picioare, să miroși doar picioare și să fii satisfăcut.

Îmi doresc din tot sufletul ca fiecare buchie tapată mai sus să fie doar o poveste, o teorie în care cu toții suntem experți și să ajungem în practică ca să simțim cu totul alt ceva pentru că mă iau fiori și se întîmplă chiar dacă mi-e alături ceaiul. De-ar fi un vis aș vrea să se repete în fiecare noapte numai că să nu devină realitate niciodată și aș da orice ca să nu ne pierdem niciodată speranța și încrederea în noi pentru că simți o durere enormă atunci cînd dorința de a trăi de mai trezește din viața în care pur și simplu exiști. Cred că leacul cel mai bun ar fi să ne căutăm locul nostru și să nu facem din noi un noroi cu care singuri să ne înecăm pentru că fiecare consecință are o faptă săvîrșirea căreia este doar alegerea noastră...și poate aș avea multe de mai spus însă am rămas coringentă la capitolul succes așa că...

Mereu mă ascund după umbrele zîmbetului . Zîmbesc larg și cu o poftă nebună de viață în speranța că umbra lui va ascunde găleata lacrimilor și dezamăgirilor strînse cu atîta ușurință. O fac nu doar pentru că e la modă să purtăm măști, nu doar pentru că efectiv nu avem de ce împărtăși propriile trăiri cu cineva fie el și un bun prieten, sau poate pentru că nu știu să arăt pe față tot ce simt...

De multe ori singură nu realizez ce am nevoie și care într-adevăr rostul unor evenimente în viața mea, mergeam cu ochii închiși și îi deschideam nu la fel ca lumea...de la lumină ) eu îi deschideam de la întuneric pentru a mă speria și a reveni la carapacea pusă ca zid de apărare împotriva trăirii...Să poți anume trăi în viața asta eu cred că e ce mai greu pentru că viața într-adevăr durează mai mult decît orice și anume pentru că "avem timp" nu reușim să facem ceea ce într-adevăr contează....

M-am întrebat ce înseamnă "a trăi" ?...și pînă mai ieri credeam că eu chiar merg sub explicația normală a acestui termen, eu :

mă aflu în viață deoarece în fiecare dimineață bătăile inimii mă trezesc și îmi spun că e o nouă zi, lenea mă roagă să mai stau în pat și truda mă doboară într-un somn profund. Apoi iar, o nouă încercare de a fi mai bun decît ieri rodește în gînduri și totul fără excepții are loc într-o consicutivitate nebun de strictă.

exist pentru că sunt prezentă la fiecare eveniment de rang social și fac de lucru plantelor ce mă înconjoară pentru a-mi transforma CO2-ul în viață. Mișc picioarele în direcția ochilor și mîinile în cea a creierului ). Rup din străin ca să-mi iau și păstrez acolo undeva pentru a fi de folos...

viețuiesc un habitat plin de indivizi chiar dacă sunt de tot felul și respect restricții care îmi sunt impuse de cei mai superiori, fie muritori de rînd la fel ca și mine sau Absolutul care este în suflet mai  mult decît în ochi, la care mă rog pentru că alt fel ași lua locul pietrelor și sper într-un "bine" atunci cînd îmi fac semnul crucii.

Oare Dumnezeu, acel Absolut sau oricare alt determinativ nu i L-am atribui a vrut să "trăim" așa ?...Eu cred că nu. Mereu suntem ascunși de tot și învăluiți de atîte ațe încît de capăt nu cred că putem să ajungem nici măcar la una.

Cunosc, oameni noi...gînduri frumoase, inimi deschise și speranțe aprinse și mă bucur de o mulțime care vrea să-mi descopere tainele, vrea să mă împart, sau vrea să i le spun în fiecare dimineață odată cu micul dejun. Vrea să îi scot cearșaful pentru a mă ascunde de razele soarelui, să petrec duminicile în compania fotografiilor vechi povestind urmașilor felurite istorii din viața noastră pînă  la momentul cînd de peste tot ne-am adunat într-un destin....Dar eu, condamnată la fericire veșnică îndulcită cu o linguriță de armonie la ceaiul dinaintea somnului prefer amarul cafelei băut cînd în singurătate, cînd în prezența unui nimeni ce nu vrea decît să-i țin de umbră, sau de somn, unul care trăiește în căutarea pieptului nu pentru că e cel mai bun loc din lume unde te poți simți extraordinar, ci pentru o comoditate prostească, sau pentru o vizibilitate mai mare față de alte perechi de tocuri ))

Caut să mă simt la locul potrivit și în momentul potrivit pentru a nu fi lăsată fără de știre. Mă hrănesc din priviri și gînduri constructive și tind să lupt pentru a sări mai sus decît este limita însă...e nevoie de o zi fără de "zîmbet" pentru ca să te uite și cel ce ți-a promis prezență veșnică.

Acum să trăim înseamnă să fim peste tot la fel de buni încît să intrăm și în gaura de șarpe pentru a demonstra ce înseamnă perseverența. Poate e cazul să nu înlocuim adevărul cu falsul, să nu "ne aflăm în viață", "existăm", sau "viețuim" și mai ales să n-o facem cu speranța că cel ce nu de dorește văzîndu-ne atît de "buni" o să fie lîngă noi, poate ajunge să așteptăm momentul în vare "v-om trăi" pentru că o facem doar cînd suntem într-adevăr împliniți nu lîngă "un nimeni" care se crede un pasager în tramvaiul ce duce sentimentul pînă la inimă și în ultimul moment nu așteaptă stația terminus. Poate într-adevăr e cazul "de peste tot să ne adunăm într-un destin"....

"sexul puternic"

O floare...gingășie, tandrețe, frumusețe, feminitate, culoare....

Un munte... rezistență, eternitate, siguranță, încredere....

Dar unde se ascunde defapt puterea ?

        Mereu am asociat bărbatul cu cele mai dure calități, el pentru femeie e scutul de apărare și rădăcina ce o menține. Femeia la rîndul ei înseamnă condițiile perfecte pentru ca acea rădăcină să capete putere dar......

De la o vreme am simțit că nu e de vină modernizarea, egalitatea în drepturi, pătura socială sau rasa în faptul că în esență bărbatul e cea mai sensibilă fire omenească. Un bărbat se simte "bărbat" atunci cînd este considerat așa.

        O vorbă de laudă este absolut suficientă pentru ca un bărbat să se străduie de trei ori mai mult și să fie în stare de orice. Observ, el nu are nevoie de descrieri întregi pentru a înțelege că pentru tine e cel mai bun.

Un bărbat ce iubește se mulțumește cu o îmbrățișare caldă, asemeni îmbrățișărilor sincere de copil atunci cînd săreai în brațele tatălui pentru că îi încredințezi sufletul tău, nu doar trupul.

"Te iubesc"-ul unei femei niciodată nu trebuie explicat pentru un bărbat. Nu ai să auzi niciodată să întrebe "De ce ?" pentru că efectiv NU contează, e satisfăcut doar pentru că  a putut face o femeie fericită și pînă la urmă pentru că orgoliul nu acceptă posibilitatea ca să nu existe motive de ce l-ai putea iubi )

        Sufletul lor îl putem asocia cu un arici, și e așa doar pentru calitățile bune pe care le deține. E un gem de viață care prinde putere cu bătăile dese ale motorașului pe care-l țin ascuns și îl protejează cu acele ascuțite. Are un mecanism atît de echilibrat și parcă perfect însă arată atăt de dulce ori de cîte ori încearcă să-l folosească...)) Fiecare încercare de ai-i pătrunde în interior este stopată, repede se strînge într-un ghem și se poate rostogoli fără de urmă. În final, poate găsi toate motivele din lume pentru ași justifica gesturile numai nu adevărul, adevărul că le e frică să încerce, frică să permită, frică să trăiască. Își ascund sufletul printre frunze de spaimă și prin indiferența pe care și-o arată de fapt demonstrează contrariul.

        Nu pot să neg faptul că dețin putere asupra lucrurilor însă sunt dependenți de "ești cel mai bun"și acest fapt demonstrează că nu doar femeia iubește cu urechile ) 

Pînă la urmă să fericești un bărbat e atît de simplu și cît de dur n-ar sunat dar atît de "ieftin" însă pentru a izbuti trebuie să-i găsești locul unde acele sufletului sînt mai moi și să le iubești. Odată reușind nici o altă pereche de ochi nu-l va interesa mai mult decît ochii femeiei care i-a cucerit lumea interioară.

        Am învățat că trebuie să iubim bărbații și aricii din ei ) mai ales pentru că AVEM DE CE !

    Sunt sigură în faptul că odată cu această postare o să se facă aluzii, unele corecte, altele poate că pripite și nu e o formă de a mă plînge pe circumstanțe, oameni, dispoziție sau vremea de afară. Totul e într-adevăr perfect și la sigur că odată ce mi s-a trezit ochiul de la razele puternice ale indiferenței care nu că mi-ar încălzi obrazul dar deja îl arde, problema e doar în mine. Eu nu mai știu cum se poartă ochelarii ăia roz care acoperă jumătate de față și nu știu unde se află butonul "pohui" (că alt cuvînt mai potrivit n-am găsit). Cred că anume eu caut nod în papură și acel ac în grămada de oameni care au în față doar o singură mernire, să profite...unul de altul, și sar unul peste altul ca să-l dea cu capul de perete pe aproapele său atunci cînd face vre-o greșeală.

    Această senzație e asemenei acelei pe care o simțeam în copilărie atunci cînd aveam o jucărie frumoasă frumoasă, cum ar fi păpușele de azi mai complexe decît omul și mai cu de toate decît ar pute să-și permită mulți dintre noi. Îmi amintesc că aveam o jucărie de pluș pe care o culcam noapte lîngă mine și eram gata să dorm eu dezvelită numai ca ea să stea în comoditate, cu firea mea de copil dar mă trezeam de cîteva ori pe noapte să o văd dacă e lîngă mine și în caz că se întîmpla s-o dau pe jos )) îm ceream scuze de zeci de ori.         Era atît de dulce, împărțeam totul...același pat, bucăți din hainele mele mai vechi pentru hainele ei, locul de cinste în casă, timpul și vremea frumoasă de afară, eram gată să împart și mîncarea dacă era posibil ) Așe e și cu oameni. Ieri zîmbeam, azi nici nu ne mai dormit nici măcar noroc la întîlnire. Ieri momente, azi amintiri. Ieri secrete, azi frică să nu fie cumva răscolite. Ieri sinceritate, azi aroganță. Ieri al meu, astăzi... .Ieri totul, azi nimic !

    De ce mi se pare la fel? Pentru că am scos de curînd de printre alte lucruri acea jucărie, mi-am amintit însă am pus-o la loc, în umbră și liniște pentru că acum, de cald și de prieten ține locul una nouă plină cu amintiri mai proaspete și chiar dacă într-un final sunt doar amintiri, parcă e ceva mai pentru suflet. Cît de crud n-ar suna pînă la urmă sunt niște ceva care devin cineva prin viața pe care le-o inspirăm noi însă cît de urît e cînd vine forma inversă. Frînghia strînsă care lega sufletele oamenilor să fie arsă de-o flacără care abia mocnește și destramă fir cu fir, și doare atît de tare...

    Păcat e cînd omul uită să mai fie copil, cînd omul nu realizează cu cine trebuie să fie rău și cînd se taie fără a se scoate rădăcinile..așa se lasă urme car uneori servesc drept rană  nu memorie.

    Nu vă pierdeți oamenii de lîngă voi orice nu s-ar întîmpla, și țineți să fie o viață pură alături de ei. Nu uitați să vă scoate ți bîrna din propriul ochi înaintea paiului din cel al aproapelui.