Sunt sigură în faptul că odată cu această postare o să se facă aluzii, unele corecte, altele poate că pripite și nu e o formă de a mă plînge pe circumstanțe, oameni, dispoziție sau vremea de afară. Totul e într-adevăr perfect și la sigur că odată ce mi s-a trezit ochiul de la razele puternice ale indiferenței care nu că mi-ar încălzi obrazul dar deja îl arde, problema e doar în mine. Eu nu mai știu cum se poartă ochelarii ăia roz care acoperă jumătate de față și nu știu unde se află butonul "pohui" (că alt cuvînt mai potrivit n-am găsit). Cred că anume eu caut nod în papură și acel ac în grămada de oameni care au în față doar o singură mernire, să profite...unul de altul, și sar unul peste altul ca să-l dea cu capul de perete pe aproapele său atunci cînd face vre-o greșeală.

    Această senzație e asemenei acelei pe care o simțeam în copilărie atunci cînd aveam o jucărie frumoasă frumoasă, cum ar fi păpușele de azi mai complexe decît omul și mai cu de toate decît ar pute să-și permită mulți dintre noi. Îmi amintesc că aveam o jucărie de pluș pe care o culcam noapte lîngă mine și eram gata să dorm eu dezvelită numai ca ea să stea în comoditate, cu firea mea de copil dar mă trezeam de cîteva ori pe noapte să o văd dacă e lîngă mine și în caz că se întîmpla s-o dau pe jos )) îm ceream scuze de zeci de ori.         Era atît de dulce, împărțeam totul...același pat, bucăți din hainele mele mai vechi pentru hainele ei, locul de cinste în casă, timpul și vremea frumoasă de afară, eram gată să împart și mîncarea dacă era posibil ) Așe e și cu oameni. Ieri zîmbeam, azi nici nu ne mai dormit nici măcar noroc la întîlnire. Ieri momente, azi amintiri. Ieri secrete, azi frică să nu fie cumva răscolite. Ieri sinceritate, azi aroganță. Ieri al meu, astăzi... .Ieri totul, azi nimic !

    De ce mi se pare la fel? Pentru că am scos de curînd de printre alte lucruri acea jucărie, mi-am amintit însă am pus-o la loc, în umbră și liniște pentru că acum, de cald și de prieten ține locul una nouă plină cu amintiri mai proaspete și chiar dacă într-un final sunt doar amintiri, parcă e ceva mai pentru suflet. Cît de crud n-ar suna pînă la urmă sunt niște ceva care devin cineva prin viața pe care le-o inspirăm noi însă cît de urît e cînd vine forma inversă. Frînghia strînsă care lega sufletele oamenilor să fie arsă de-o flacără care abia mocnește și destramă fir cu fir, și doare atît de tare...

    Păcat e cînd omul uită să mai fie copil, cînd omul nu realizează cu cine trebuie să fie rău și cînd se taie fără a se scoate rădăcinile..așa se lasă urme car uneori servesc drept rană  nu memorie.

    Nu vă pierdeți oamenii de lîngă voi orice nu s-ar întîmpla, și țineți să fie o viață pură alături de ei. Nu uitați să vă scoate ți bîrna din propriul ochi înaintea paiului din cel al aproapelui.