Mereu am fost de părerea că în lume nu e nimic complicat, sunt doar adunături de situații simple pe care dacă le iai încet reușești să ajungi la un capăt pe care cu toții îl credem sfîrșit, el fiind un alt început de fapt ). De curînd am urmărit o oarecare schimbare în societate și sper că sunt copleșită doar de o viroză ce mă lipsește de luciditate. E doar o părere bolnavă, simple coincidențe sau o supărare mare pe care o am eu personal și care mă impune involuntar să nu fiu obiectivă ci să gîndesc subiectiv, dar s-o luăm de la capăt.

Când încercam să îmi dau seama despre ce voi scrie în această postare mi-a venit în fața ochilor un obiect pe care îl cred de fapt întruchiparea armoniei, și anume balanța. Un mecanism atât de simplu, o idee atât de perfectă și o lămurire atât de clară cum ar trebuie să fie împărțite lucrurile pe pămînt încât am ajuns la concluzia că noi nu-i înțelegem valoarea.

Pentru început...Ce este ? Cu ce se mănâncă ? De ce avem nevoie ?

Este un obiect care măsoară exagerările noastre, atunci când deja nu ne mai dăm seama unde călcăm pe roșu răstoarnă greutățile și de cele mai multe ori tot peste noi, și doare...și rămâne cicatrice care ne mai și amintește fie și peste mulți ani...Cel mai des întrebuințarea acestui obiect în viața omenească ne ajută să fim împliniți și să împlinim, ne oferă două tipuri de satisfacție care sunt surori dar nu gemene și anume satisfacția că eu am suficient și că cel de cealaltă parte e la fel de împlinit ( nu știu cum alții dar eu cînd văd oameni fericiți, mă molipsesc). Avem nevoie pentru a nu ne uita locul, pentru a nu uita că dacă decidem necugetat să ne mișcăm, riscăm să ajungem în prăpastie și cine știe...poate acolo nu e mai bine.

Care e tangența și despre ce vorbesc ?

Nu știu de ce dar am ajuns la ideea că ne miră și bucură unele gesturi care ar trebui să fie evidente sau unele vorbe pe care ar trebuie să le auzim în fiecare zi de la oameni de la care nu ne-am fi așteptat niciodată....E straniu nu, în secolul ultra-tehnologiilor și al nano-descoperirilor ne miră firescul.

Nu pot să uit starea mea de mirare și satisfacția cu care îl priveam pe acel "el" ce s-a oferit să se înghesuiască în transport public în locul meu, bucurîndu-mă cu un loc pe scaun...am atras atenție acestui gest pentru că nu-l mai văd atât de des și mulți dintre noi pot găsi multe motive, multe scuze...și nu încerc să lupt acum cu morile de vânt dar totul începe de la un nimic, de la acea situație simplă pe care o pomenesc la începutul scrierilor.

Nu-mi pot lua gândul de la acel "el" pe care l-am auzit jurând fericire veșnică și cerând iertare de păcate în numele unui viitor frumos. Și ce bun început, ce frumoasă poveste, numai că are valoare ceea ce e pecetluit prin faptă, nu prin vorbă. Și faptă este....numai că are ca scop mulțumirea ochiul omului, nu inima lui...și poate dacă era predestinată doar unei perechi de ochi ar fi avut un viitor...dar așa...

Eu când calc pe acel "roșu" motivez că s-ar fi făcut și cu mine cândva la fel, că nu mi-am dat seama, că sunt încă un copil, că nu așteptam un asemenea sfârșit și chiar că nu eram eu acea...și poate că scuzele au priză la om, și poate că iertarea ne ține de mână azi, mâine...dar pomâine ?...nu știu...

 Poate e cazul să facem istorie inventând ceva nou, nu schimbând cu locul sau creând o copie...și cel mai grav, una nereușită. 

Dacă te-a durut când te-a lăsat, nu lăsa...pentru că o să-l doară...

Dacă ai plâns cînd ai căzut, nu fă piedică pentru că o să plângă...

Dacă ai primit și ai fost fericit, oferă pentru ca să-l fericești

Dacă n-ai reușit pentru că n-ai putut, nu-i spune că nu poate pentru că n-o să reușească...

Fii o pană cu o omenie solidă ca de piatră și găsește-ți locul în așa fel încât nimeni să nu-ți poată spune să te dai la o parte...

Într-un ceas bun...