Asăzi a fost o nouă zi, una aparent banală dar totuşi foarte diferită. Astăzi am lăsat gîndurile să se odihnească şi am preferat pur şi simplu să ascult, să urmăresc, să descopăr oamenii pe care deja îi cunosc, doar că deja aşa cum sunt ei. Nu aveam niciodată timpul să privesc pe cineva deoarece eram atît de ocupată cu lumea mea, ideile şi concepţiile mele.. dar asăzi am dat valoare detaliilor.
Mă macină doar un gînd, mereu eram de părerea că vremea în sufletele oamenilor este într-o strînsă legătură cu cea de afară pentru că mie una mi se umple inima de bucurie cînd simt o rază de soare jucăuşă pe obraz...dar mi-am dat seama ca e complet diferit. Ulimile zile ne-au bucurat cu o căldură proaspătă care parcă prevestea a primăvară însă, oamenii rămîn a fi la fel...îşi schimbă măştile pe la colţuri, cînd se satură a fi prieteni devin duşmani şi o fac atît de simplu de parcă ar întoare o foaie dintr-un vechi şi deja mult prea uzat caiet. Mereu încercă să se mintă alţii, ba chiar o fac cu atîta de hotărît, şi sînt foarte convinşi de faptul că nimeni nu-şi dă seama de mica lor minciună. Am realizat că de atunci cînd i-am privit ultima oară, moda s-a schimbat...deja nu mai sînt în vogă părerile alea sincere în care îţi puteai permite să spui nu doar ceea ce o să placă dar şi adevărul tău, deja nu se mai poartă discuţiile alea scurte în care timp de 5 min. reuşeai să spui tot ce te deranja şi încă să-ţi cuprinzi aproapele pentru a-i transmite cel mai sincer mesaj de mărturisire prin care înţelegea că tot ce a fost spus, s-a făcut din dragoste şi doar în numele binelui. Şi mai mult m-a surprins că deja nu se mai combină zbîmbetele alea nevinovate cu puterea fermă de a te exprima, ci invers...firca de a spune în ochi ceea ce sîntem atît de curajoşi s-o spunem pe la spate,e în trend pentru colecţia de iarnă-primăvară, şi mă sperie gîndul că ar putea să rămînă pentru mai mult timp. O mare problemă este că mă număr printre ei, cei care trăiesc alte vieţi...nişte vieţi plagiate sau create iarăşi pentru a fi "la modă".
Am avut timp să înţeleg cît de mult contează tăcerea, şi cît de mult am pierdut spunînd tot ce cred în momente atît de nepotrivite. Am început să înţeleg limbajul nescris, care m-a lăsat să percep unele momente în care facem atîtea gesturi pe care nu le luăm în seamă dar care pot spune ceea ce ascund uneori şi ochii.
Mai am o singură remarcă pe care am descoperito asăzi, sîntem mult prea preocupaţi cu lucruri care nu ne merită atenţia, ne indispunem din motive stupide dar nu le apreciem pe cele importante şi căutăm să ne înţeleagă atunci cînd nu facem nici un efort pentru a fi înţeleşi...păcat...rare ori avem norocul să desluşim printre cuvinte realele gînduri.
Timpul ne ia prin surprindere mereu, el se ascunde printre oameni şi atunci cînd ne vede mai împliniţi, doboară motivele bucuriei pe care abia odată pierdute le regretăm, şi abia după, începem să le preţuim.
Luna lui gerar este una plină de evenimente, pe unde plăcute, pe unde mai puţin.
Asăzi, începe al patrulea an de cînd copiii ce tocmai păşesc pragul şcolii nu mai au bucuria de a îl mulţumi pe dascălul care prin Abecedarul "Albinuţa" i-a învăţat buchiile. Astăzi se mai începe un an de sărăcie pentru cultura neamului moldovenesc în care nici un mare cîştig nu ne-ar umple golurile.
Am avut un noroc nespus de a păşi pe străzile oraşului cu gîndul că înaintea mea pe aici a trecut Grigore Vieru, dar am fost mult prea ocupată cu tot felul de nimicuri şi am pierdut multe ocazii în care aş fi putut măcar să-l văd îndeaproape.
Acum îmi dau seama din nou că apreciem oamenii şi valoare lor doar cînd nu ne mai sunt alături. Mereu găsim scuze, motive de a nu fi împreună deoarece suntem siguri de faptul că nu se vor duce nicăieri, şi atunci cînd vom avea nevoie vor fi aici, lîngă noi. De multe ori nu dăm importanţă simplelor gesturi, sau ni se par a fi unele fireşti şi oferim în schimb doar priviri, în care nu se mai simte aceeaşi mulţumire. Trăim din sufletul celuilalt şi îi sorbim cele mai sincere gînduri, apoi simţim o răceală...parcă nu ne mai înţeleg, parcă nu îi înţelegem.
Cu părere de rău, nu am simţit valoare versurilor acestui mare poet pînă nu s-a înălţat, niciodată nu am stat să-i citesc poeziile din simplu interes sau plăcere, niciodată nu am preferat cărţile lui în timpul vizitelor la bibliotecă...nici acum nu o fac, însă mă simt mîndră pentru că vorbesc în cea mai duioasă limbă, limba lui Vieru şi cu desăvîrşire mereu o să îl am drept exemplu, şi o să îl consider drept averea neamului.
Totuşi în această zi raza de lumină este fiinţa ce are cea mai mare dorinţă de a trăi, Gheorghe Urschi-omul cu o poftă imensă de a aduce fericire tuturor,(aşa l-am văzut eu mereu). Cu toţii cunoaştem bine povestea umoristului şi nu vreau să vorbesc despre ea ci despre energia ce o emana mereu cînd venea în faţa publicului, despre sîngele care îi fierbea atunci cînd prindea firul glumelor din viaţa reală. Îmi amintesc pe cînd eram mai mică şi priveam tot felul de emisiun, filme unde prezenţa lui era vizibil indispensabilă, concertele plictisitoare care prindeau culoare odată cu apariţia lui şi asocierea mea personală cu Moş Crăciun..))fiind mereu cu acea mustaţă sub care ascundea zîmbetul fermecător. Apreciez aces om pentru că poate şi acum, în rarele reportaje să fie el, sincer, senin...ca un copil. Scriu astăzi cu speranţa de a-l revedea odată măcar pe scenă, unde să ne înveselească prin simplitatea frazelor şi comedia cultă. Mă bucur că au rămas puţinii dar prieteni, ce nu uită de tradiţiile pe care le aveau de a-l vizita în ziua naşterii lui, m-am bucurat nespus să îl văd atît de aranjat şi îngrijit de fetele lui (papionul roşu i se potriveşte de minune..)), mă bucur să îl văd acelaşi Gheorghe Urschi chiar dacă e slăbit şi încă bolnav, încă pentru că sînt sigură în puterile lui...!!! Am simtit o durere mare cînd l-am văzut plîngînd, dar acel " Mulţumesc" a fost ca un balsam pentru inimă...
Nu avem noi cine ştie ce bogăţii materiale dar valoare acestor oameni acoperă şi munţii aşa că eu, o să apreciez omul atunci cînd o merită fără vre-un gînd că poate o să i-o demonstrez altă dată. Dar pe aceste stele mai cu seamă, pentru că reprezintă frumuseţea în rutina zilelor moderne, gura de apă rece în arşiţa iluziilor şi pîinea proaspătă în sărăcia adevărului !!! La Mulţi Ani Maestre !!!
De multe ori, cînd merg pe străzile capitalei, inima şi creierul încep o luptă ce niciodată nu are un lider absolut.
Mereu mă strădui să am cîţiva lei mai mărunţi în buzunar pentru a îi împărţi oamenilor străzii deoarece simt o durere profundă văzîndu-i îngenunchiaţi. Mă opresc şi încerc să le citesc pe faţă adevărul pentru ca niciodată nu sînt sigură de veridicitatea mesajelor scrise pe bucăţile de carton, am început de fapt să mă îndoiesc că oamenii pot spune problemele reale chiar dacă se află în aceste grele situaţii. Nu sînt sigură că acel leu îl vor cheltui pentru o bucată de pîine sau un ceai fierbinte, dar nici nu am curajul să îi ajut cu ceva de mîncare pentru că sînt gata să le dau lor o bucată de la mine, dar nu o fac cu gîndul că au alte preferinţe, şi din experienţele în care am încercat şi am fost respinsă. Cu toate astea, cu toate că mirosul de tărie de multe ori îmi pătrunde pînă în plămîni, îmi plînge inima văzîndu-i că sînt nevoiţi să se umilească.
De multe ori mă copleşeşte o furie cînd văd un tînăr ce stă cu o placă la gît spunînd tuturor că nu are unde munci pentru că cu siguranţă chiar dacă locuim în lumea banilor, suflete bune există, e nevoie doar de multă dorinţă. Dar lăcrimez atunci cînd îi văd neputiincioşi, loviţi de soartă cu boli sau handicap.
Cînd merg cu paşi grăbiţi spre casă cu gîndul la ceva fierbinte într-o zi de ianuarie şi văd mame ce îmi sunt de-o vîrstă cu bieţii copii în braţe impunînd milă oamenilor, le mulţumesc acelor femei care îşi lasă copii în orfelinate sau centre speciale cu motivul că nu sînt în stare să-i crească. E adevărul pur că pruncului îi este mereu mai bine lîngă mamă însă o simplă dragoste nu ţine de foame.Atunci sînt bulversată şi simt o dorinţă de al lua din braţele ei pentru a nu se mai chinui, dar îi dau ce mai am prin buzunare, cu speranţa că poate într-o zi îşi va da seamă.
Privesc, şi observ două lumi, unii aruncă hainele cîrpite la coş, alţii le iau de bune..unii lasă bănuţii prin casele magazinelor cu gîndul că nu au nevoie de atîta metal, alţii le strîng atent la piept...Poate că ar trebui să ne uităm un pic mai departe decît o facem şi să îi avem ca oameni pe cei ce care sînt mai nefericiţi pentru că dar din dar se face rai !!!
