o propozitie

tjurtutyuyutyuytutyyu6t

Feminitate...o calitate vânată de bărbați de toate vârstele, din toate timpurile. Unii o cresc într-o femeie frumoasă prin a-i dărui pantofi cât mai înalți și rochițe cât mai mulate, alții o caută pe după sacouri și cămăși în birouri sorbind cu ochii fiecare centimetru gol din spatele colierului și ceilalți o văd întruchipată în copilul dintr-o femeie, în ea jucăușă, alintată și dornică de dulciuri.

Astăzi feminitatea poate fi percepută diferit față de perioada tinereții bunicilor noastre însă doar pentru că am început să o vedem alt fel, am început să o manifestăm alt fel, să o simțim alt fel.

Sexualitate...subiect tabu vorbit de puțini dar gândit de toți, femei sau bărbat...nu contează, cu toții tindem spre a poseda caractere morfologice, fiziologice și psihologice legate de fenomenul sexual pentru a atrage jumătatea sau...partenerul. Încercăm prin felurite moduri să manifestăm cât mai multă aroganță pentru a creiona sex-appeal-ul pe care credem că-l posedăm însă...

O bună vreme, cele mai căutate femei erau acelea care în perioada interdicțiilor morale și a unor reguli care reprezentau "educația și cei 7 ani de-acasă" își permiteau să aprindă o țigară, să-și ridice colanții de plasă în plină stradă și să-și uite sutienul la un...nu știu care, nu știu unde și nu știu cum ...) Nu vorbesc de faptul că multe dintre ele la sigur n-au ajuns până la altar pentru că n-au fost dorite de către bărbați în rochie albă, ci despre faptul că în vremea tinereții lor n-aveau timp de odihnă, și erau cele mai căutate. )))

Acum, o femeie sexy, o femeie întrebată...spuneți-i cum vreți ) e antiteza celei de ieri. Urmăresc o ascensiune ce mă flatează, și anume cu referință la faptul că bărbatul de azi, îți zice să-ți ștergi rujul roșu de pe buze pentru a te putea gusta pe tine, nu alt ceva într-un colț, într-un întuneric al vostru, nu în plină stradă în fața prietenilor lui, și nu pentru că te ascunde ci pentru că te vrea doar pentru el așa cum ești, mai cu puncte negre pe nas, cearcăne sub ochi sau riduri pe frunte. Te vrea cu părul de culoarea soarelui sau a pământului, și nu-l interesează tendințele deoarece în tine își vede fiica, și o vrea cea mai frumoasă de mică, atunci când nu știe despre make-up. 

Acum feminitate o simte în lacrima pe care o știe că este, acolo în suflet dar care în nici un caz nu va apăra pe obraz pentru că e suficient de puternică și poate ademeni sau ține un bărbat lângă ea prin orice alt ceva decât milă...Prin gătit spre exemplu, chiar dacă o știm multe prea ocupată ca să piardă timpul la bucătărie și multe dintre ele o fac mai neîndemânatic decât bărbații, atunci când o face...fie și o omletă sau o cafea, cel mai des va da în bară...de la început la sigur, dar niciodată nu va recunoaște și va spune că n-au ars-o, dar au făcut-o mai crocantă...n-a îndulcit-o prea tare din neatenție dar pentru că-i muult prea îndrăgostite. Atunci, el o iubește și mai tare, și deja n-o mai ceartă ca pe vremuri spunând că nu-i gospodină dar joacă în același spectacol cu gurmandul și bucătarul geniu deoarece te iubește pentru ceea ce ești. Acum iarna e mai așteptată decât vara pentru că vrea să te vadă cât de multă grijă ai de tine, și atunci când îți spune să-ți iai căciula și fularul o face pentru că te vrea sănătoasă alături de el, cel care nu mai fumează dar face sport, cel care nu mai bea ce nimerește, când nimerește și cât nimerește dar selectează. Acum vrea să te știe bună în patul lui, în ochii lui și doar al lui. Cuminte în fața șefului cu tocul în mână și tocuri în picioare, dar nu undeva la în stradă ))...pentru că-și vrea o femeie inteligentă, serioasă și de succes știind că ești a lui ! 

Timpurile se schimbă, totul pleacă și vine sau vine și pleacă și e inevitabil însă...ceea ce ieri era condus de soartă ori circumstanțe astăzi este în puterile noastre. Așa că acum mai mult decât oricând trebuie să ne dezgolim, de ceea ce nu ne aparține, nu ne caracterizează, nu ne place. Să găsim frumusețea în hrănitul hulubilor și plimbatul prin ploaie. Vulgaritatea în privire, nu în lungimea fustei și bărbăția în prezență, nu în lipsă... 

Lumea care ne înconjoară, așa numita  "societate" a fost comparată în felurite moduri, pe unde criticată de parcă ar fi una schimbătoare și profitoare, pe unde pusă la icoane drept exemplu al modernității...eu, eu o văd asemeni unui duș, și nu contează dacă eu unul grăbit în diminețile toride de vară sau unul pe care-l repeți peste fiecare 5 min. în zilele de iarnă cu speranța de a te încălzi.

De ce anume cu un duș ? E simplu....

Am remarcat că de la început, atunci când prinzi a înțelege ce se petrece împrejurul tău, nu închizi ochii și te lași dus de val, dar potrivești, la fel cum ai deschide apa ca să-i alegi temperatura cuvenită. Cei reci îi lași să treacă și te dai la o parte, cu frica de a nu răci mai zăbovești și...dai de rugină, tocmai în momentul în care te așteptai cel mai puțin, dar trece repede printre degete ca un vis și chiar dacă durează în medie câteva secunde, impresionează.

Faci un pas, apoi încă unul și nu realizezi cum ești deja o parte din acest întreg, care te înconjoară din toate părțile, îți aburește mințile și te liniștește atât de bine încât îți permiți să închizi ochii, fiecare celulă din sistem se prelinge pe corpul tău aducându-ți totuși aminte că în pofida faptului că ești mai mare ca volum, ești și tu o picătură dintr-un tot.

Desenezi pe sticla fețe care zâmbesc și inimi care se zbat, nori fumurii acoperiți de soare și scrii ceea ce n-ai curajul să o spui....dar, grăbit ștergi ca să nu fii cumva văzut și încerci să reprezinți ceea ce trebuie să se vadă, dar care nu întotdeauna corespunde adevărului.

Alegi cele mai fine loțiuni, cu tot felul de mirosuri exotice care le aplici strat cu strat, pentru a fi în vogă, pentru a te remarca și pentru a tinde să fii crezut cel mai bun strigând în gura mare că o carte nu se apreciază după copertă și mai încerci să impui această părere aproapelui...

Parcă e tot bine, dar parcă deja începi a te plictisi când...un val de apă rece te trezește din euforia asta și îți face pielea ca de găină, nu reușești să închizi apa cum un altul te frige la spate și nu înțelegi cum ai ajuns să fii pălmuit din ambele părți ) fără a ți se da șansa de a te corecta, de a te explica...de a-ți cere iertare.

Uneori, îți faci timp pentru a lăsa o urmă și când îți pare că o să-i lași pe toți cu gura căscată la cât de sclipitor ești, așa...plin de spumă din cap până-n picioare ți se stinge apa...la fel cum se întâmplă de multe ori cu respirația și vrei să spui, vrei să strigi, ești gata să rogi ajutor dar înțelegi că, nu doar n-ai prosopul, dar el ți-a mai fost și luat în ochii tăi, în fața ta...

Într-un final treci peste tot și cu speranța că a fost iertare de păcate te crezi alt om, un om "curat" dar care se crede mai superior deja de tot ce-l înconjoară și decide să-și facă schimbări, arunci cabina de duș și îți pui o cadă...da, de la început una din astea simple, dar cu un concept și o amplasare pentru una din porțelan. Poate până la apus vei ajunge așa cum ți-ai propus și acestă scriere cred că trebuie să se încheie dar partea cea mai stranie e alta...Ne indignăm atunci când simțim ceea ce nu ne place, ținem să eliminăm ceea ce ne provoacă disconforta dar nu ne amintim în acele momente că uneori, noi am fost cei care stăteam la robinetul din bucătărie și lăsam apa să curcă anume când alții erau în culmea fericirii și a liniștii.

Poate că e cazul să nu mai judecăm, poate că e cazul să nu mai facem doar ce trebuie, poate că e cazul să fim "noi" nu numai când suntem fără puteri și rugăm ajutor ? Da, cred că este...

Nu am scris de ceva timp, nu am mai gândit de ceva timp și nu vorbesc despre decizii de scurtă durată ori strategii pe care trebuie să le aranjez pas cu pas și nici de care pâine să iau pentru diseară... Nu am mai vorbit singură cu mine de ceva timp, n-am analizat tot ce mă înconjoară și schimbările pe care le am în viață deoarece cât de orbi nu am fi, cât de leneși nu am fi...în fiecare clipă se întâmplă câte ceva nou, cu voie sau fără de voie așa că acum, inspirată de o melodie care nu are absolut nici o tangență cu tot ce scriu...am zis că trebuie să fac o totalizare a perioadei care a trecut )

Cuprinsă de brâu, am intrat în hora muncitorilor, am început să fac parte din mulțimea care își vede răsăritul pe la 06:00am fără ca să se bucure însă de apus și nu pentru că nu-l are, doar că uită să deschidă ochii la momentul potrivit... Aici am cunoscut un alt ritm, o altă bucurie, un alt fel de om și mai ales am înțeles și mai bine că există mulți de "alt fel de om". Întreaga mea zi poate fi relatată într-o propoziție, nu pentru că ar fi plictisitoare ci pentru că efectiv știu ce fac și pentru ce fac așa că nu aș avea nevoie de multe cuvinte siropoase cu care tindem să fericim auzul omului ca să-i creăm o impresie care de multe ori nu e chiar obiectivă.

Deja la sigur am ros urechi, ochi și degeste vorbind, arătând și scriind insuccesele pe care le poate avea un om și nu neg că n-aș continua să o fac în momente de slăbiciune pentru că așa-i firea omenească, să ne fie frică și să căutăm vinovatul în tot ajungând chiar până la absurd. 

Acum, că am luat o gură de aer de Noiembrie care trezește chiar dacă ești în insomnie, am încetat să mai privesc la cer, acolo într-un punct unde credem că este acel El la care apelăm de multe ori, acolo unde vedem scăpare sau unde vedem lumina asemănătoare cu acea din capătul tunelului. Acum, mă văd sus pe un nor, cât de straniu nu ar părea dar mai sus decât oricine și este de menționat faptul că de acolo imaginea e una mult mai clară. Nu te deranjează ceea ce e pe pământ fiindcă că pe lângă blocuri, mașini, uzine sau companii al căror nume nici nu-l pot pronunța nu sunt geamuri fumurii care de cele mai multe ori sunt folosite pe post de paletă pe care cineva pictează ceea ce trebuie să vedem, nu sunt rujuri din alea de culoarea focului care servesc drept unica modalitate de a atrage atenție sau care desenează pe fața ștearsă un zâmbet aprins. Acolo nu sunt judecători, nici cu acte în regulă și nici fără de ele care o mai și fac neprofesional, după un Cod Penal al lor dirijat de regulă de dispoziție.

Aici sus am observat cât de copilărește zîmbeam diminețile în care soarele îmi era călăuză în aventurile mele, pentru că fiecare început pentru mine e aventură, dar începuturi au cam fost în ultimul timp ) 

Am observat că distanța dintre mine și "apropiații" mei e mai mare decât poate aș vrea dar acest fapt nu mă supără, ci mă bucur să rămân așa, cu mai mult aer curat pe lângă mine ( așa mă liniștesc )

De aici s-a văzut mai bine puterea cu care am fost îmbrățișată într-o zi de vineri și poate că nu era să atrag atenție, și poate că nu mai știam acum care era ziua însă atunci, cuvintele au fost de prisos pentru că a venit ea, omul cu care am împărțit atâtea lacrimi și atâtea peripeții. Atât de sufletești veniri și plecări vor mai fi însă aceasta, prima fiind...m-a făcut să înțeleg încă o dată că timpul în care un om devine omul tău nu contează, la fel cum nu contează timpul cât omul tău nu e lângă tine.

De aici am urmărit cum cunosc oameni pe care deja îi cunoșteam, am căpătat priteni pe care-i aveam printre prieteni și am învățat să învăț )) Straniu nu ? Să obții ceea ce parcă deja aveai... Pentru prima dată am vorbit cu cineva despre mine, și nu pentru că nu am mai făcut-o cu cineva, nu am mai făcut-o așa...asta era diferența. 

Cel mai important...am căpătat liniște, liniștea de care aveam nevoie și pe care o căutam în oameni, nu că aș fi fost atât de peste tot însă echilibrul între "Trebuie" și "Se poate" îl vedeam deja o raritate, și mare mi-e bucuria să văd că ceea ce "Trebuie" în viziunea mea, se mai regăsește.

O ultimă concluzie a fost acea în care am înțeles că trupul de fapt nu e un hotar și odată ce avem nevoie de o escapadă pentru a găsi o găleată cu apă mai curată ca să ne limpezească ochii, nu avem decât. Ne este permis să fim tot pentru ca să înțelegem cum mai bine să fim noi. Și încă ceva, poate că da...sunt un sărac care nici nu încearcă să caute prin dicționare noțiuni ce ar explica bogăția, da-s în schimb a naibii de fericită pentru că poate că joc hora mult mai rău, da mi-am ales-o eu )

Mereu am fost de părerea că în lume nu e nimic complicat, sunt doar adunături de situații simple pe care dacă le iai încet reușești să ajungi la un capăt pe care cu toții îl credem sfîrșit, el fiind un alt început de fapt ). De curînd am urmărit o oarecare schimbare în societate și sper că sunt copleșită doar de o viroză ce mă lipsește de luciditate. E doar o părere bolnavă, simple coincidențe sau o supărare mare pe care o am eu personal și care mă impune involuntar să nu fiu obiectivă ci să gîndesc subiectiv, dar s-o luăm de la capăt.

Când încercam să îmi dau seama despre ce voi scrie în această postare mi-a venit în fața ochilor un obiect pe care îl cred de fapt întruchiparea armoniei, și anume balanța. Un mecanism atât de simplu, o idee atât de perfectă și o lămurire atât de clară cum ar trebuie să fie împărțite lucrurile pe pămînt încât am ajuns la concluzia că noi nu-i înțelegem valoarea.

Pentru început...Ce este ? Cu ce se mănâncă ? De ce avem nevoie ?

Este un obiect care măsoară exagerările noastre, atunci când deja nu ne mai dăm seama unde călcăm pe roșu răstoarnă greutățile și de cele mai multe ori tot peste noi, și doare...și rămâne cicatrice care ne mai și amintește fie și peste mulți ani...Cel mai des întrebuințarea acestui obiect în viața omenească ne ajută să fim împliniți și să împlinim, ne oferă două tipuri de satisfacție care sunt surori dar nu gemene și anume satisfacția că eu am suficient și că cel de cealaltă parte e la fel de împlinit ( nu știu cum alții dar eu cînd văd oameni fericiți, mă molipsesc). Avem nevoie pentru a nu ne uita locul, pentru a nu uita că dacă decidem necugetat să ne mișcăm, riscăm să ajungem în prăpastie și cine știe...poate acolo nu e mai bine.

Care e tangența și despre ce vorbesc ?

Nu știu de ce dar am ajuns la ideea că ne miră și bucură unele gesturi care ar trebui să fie evidente sau unele vorbe pe care ar trebuie să le auzim în fiecare zi de la oameni de la care nu ne-am fi așteptat niciodată....E straniu nu, în secolul ultra-tehnologiilor și al nano-descoperirilor ne miră firescul.

Nu pot să uit starea mea de mirare și satisfacția cu care îl priveam pe acel "el" ce s-a oferit să se înghesuiască în transport public în locul meu, bucurîndu-mă cu un loc pe scaun...am atras atenție acestui gest pentru că nu-l mai văd atât de des și mulți dintre noi pot găsi multe motive, multe scuze...și nu încerc să lupt acum cu morile de vânt dar totul începe de la un nimic, de la acea situație simplă pe care o pomenesc la începutul scrierilor.

Nu-mi pot lua gândul de la acel "el" pe care l-am auzit jurând fericire veșnică și cerând iertare de păcate în numele unui viitor frumos. Și ce bun început, ce frumoasă poveste, numai că are valoare ceea ce e pecetluit prin faptă, nu prin vorbă. Și faptă este....numai că are ca scop mulțumirea ochiul omului, nu inima lui...și poate dacă era predestinată doar unei perechi de ochi ar fi avut un viitor...dar așa...

Eu când calc pe acel "roșu" motivez că s-ar fi făcut și cu mine cândva la fel, că nu mi-am dat seama, că sunt încă un copil, că nu așteptam un asemenea sfârșit și chiar că nu eram eu acea...și poate că scuzele au priză la om, și poate că iertarea ne ține de mână azi, mâine...dar pomâine ?...nu știu...

 Poate e cazul să facem istorie inventând ceva nou, nu schimbând cu locul sau creând o copie...și cel mai grav, una nereușită. 

Dacă te-a durut când te-a lăsat, nu lăsa...pentru că o să-l doară...

Dacă ai plâns cînd ai căzut, nu fă piedică pentru că o să plângă...

Dacă ai primit și ai fost fericit, oferă pentru ca să-l fericești

Dacă n-ai reușit pentru că n-ai putut, nu-i spune că nu poate pentru că n-o să reușească...

Fii o pană cu o omenie solidă ca de piatră și găsește-ți locul în așa fel încât nimeni să nu-ți poată spune să te dai la o parte...

Într-un ceas bun...

De ce avem nevoie de Oameni ?

Întrebarea a apărut acum cîtva timp, am scris-o, am încercat să o analizez dar nu am reușit să pătrund în esență, unde se află rodul și unde e motivul adevărat. Acum, peste un timp nu că aș fi înțeles-o dar pot afirma cu desăvîrșire că am mai crescut, fie cu un sfert din ceea ce pot sau ar trebui dar este, și am înțeles în primul rînd faptul că această curiozitate a apărut din lipsa oamenilor chiar dacă te înconjoară relativ o mare mulțime, însă atunci cînd nu e omul potrivit la momentul potrivit realizezi că nu e totul așa cum ne dorim.

Acum...acum în primul rînd fac diferența dintre "oameni" și  "Oameni", îmi dau seama că o majusculă nu poate întruchipa valoare reală a lor însă totuși efortul pe care îl depunem atunci cînd facem combinarea asta de litere mici și mari, se merită ))  Am să trec peste concretizările care explică faptul că nu sunt în măsură să judec, critic sau apreciez pe nimeni și tot ce spun sau scriu este o aberație totală cu referință la viața mea și sunt simple bănuiri și observații așa că merg direct la subiect.

De fapt, avem nevoie de oameni pentru tot și peste tot, avem nevoie de un om puternic care să ne ridice patul atunci cînd facem ordine pentru că efectiv nu putem să facem atît de multe lucruri odată ))

Avem nevoie de un om care să ne facă de lucru, o dezordine imensă pe care să o aranjăm mai cu drag pentru că e plină de amintiri, fie și pateu pe pereți sau alte ciudățenii.

Avem nevoie de un om care să ne facă o fotografie drăguță pentru că mega popularul "selfie" prinde a enerva sau nu poate capta chiar toată panorama. Ori pentru a ne umple telefonul cu tîmpenii de tot felul !

Avem nevoie de un om care să ne simtă exact dorințele și să îndeplinească fără ca să i le șoptim ori dăm de înțeles despre ele.

Dar...cel mai important e că avem nevoie de Oameni pentru a fi noi...Oameni...Ne trebuie un "radio" care să ne țină de urît înainte de culcare ce ne lipsește de frică și ne liniștește imaginația că cineva intră pe geam, cade din pod sau apare din oglindă, un "obsedat" de dietă care să nu vrea să mănînce cu noi ori de cîte ori ne dorim asta dar o face peste dorințele lui și doar de dragul nostru. O "gură spartă" care să ne ruineze planurile numai pentru că ele sunt mega și un "povestitor" care ne bodogănească cu atîta interes și drag lucruri frumoase la ureche seara la telefon, și parcă adormim cu el în mînă dar observăm că nici nu am simțit cum s-a făcut deja ziuă.

De ce avem nevoie de oameni ?...Avem nevoie de ei pentru ca să înțelegem că nu e tot doar lemn, piatră sau fier. Pentru ca să primim piedici atît urîte încît să nu ne putem ridica, și să nu avem dorința asta deoarece mai tare ne dormi să-i vedem jos, lîngă noi decît sus. Avem nevoie de prostia lor pentru a înțelege inteligența și pentru a face dinferența dintre o semință putredă și una roditoare. Avem nvoie cu ei pentru că de unii singuri n-am exista.

Fie că-i un motiv urît sau frumos, fie că-i cunoaștem sau nu, fie că ne sunt dragi sau le purtăm pică eu continui să cred că purtarea celui care te privește, se oglindește, așa că la o tristește, răspund cu o lacrimă, la un zîmbet..cu un rîs, și la o ură, cu comptimire (ca să n-o numesc milă) pentru imaturitatea de care dă dovadă...și poate părerile mele par să fie cap în cap pentru că zic să răspund cu aceeași monedă dar nu o fac însă, la un rău mereu o să răspund cu un bine, deoarece ne-am născut prea originali ca să ne trasformăm într-o copie. 

                                                                                                                                      Cu Doamne Ajută !