Lumea care ne înconjoară, așa numita  "societate" a fost comparată în felurite moduri, pe unde criticată de parcă ar fi una schimbătoare și profitoare, pe unde pusă la icoane drept exemplu al modernității...eu, eu o văd asemeni unui duș, și nu contează dacă eu unul grăbit în diminețile toride de vară sau unul pe care-l repeți peste fiecare 5 min. în zilele de iarnă cu speranța de a te încălzi.

De ce anume cu un duș ? E simplu....

Am remarcat că de la început, atunci când prinzi a înțelege ce se petrece împrejurul tău, nu închizi ochii și te lași dus de val, dar potrivești, la fel cum ai deschide apa ca să-i alegi temperatura cuvenită. Cei reci îi lași să treacă și te dai la o parte, cu frica de a nu răci mai zăbovești și...dai de rugină, tocmai în momentul în care te așteptai cel mai puțin, dar trece repede printre degete ca un vis și chiar dacă durează în medie câteva secunde, impresionează.

Faci un pas, apoi încă unul și nu realizezi cum ești deja o parte din acest întreg, care te înconjoară din toate părțile, îți aburește mințile și te liniștește atât de bine încât îți permiți să închizi ochii, fiecare celulă din sistem se prelinge pe corpul tău aducându-ți totuși aminte că în pofida faptului că ești mai mare ca volum, ești și tu o picătură dintr-un tot.

Desenezi pe sticla fețe care zâmbesc și inimi care se zbat, nori fumurii acoperiți de soare și scrii ceea ce n-ai curajul să o spui....dar, grăbit ștergi ca să nu fii cumva văzut și încerci să reprezinți ceea ce trebuie să se vadă, dar care nu întotdeauna corespunde adevărului.

Alegi cele mai fine loțiuni, cu tot felul de mirosuri exotice care le aplici strat cu strat, pentru a fi în vogă, pentru a te remarca și pentru a tinde să fii crezut cel mai bun strigând în gura mare că o carte nu se apreciază după copertă și mai încerci să impui această părere aproapelui...

Parcă e tot bine, dar parcă deja începi a te plictisi când...un val de apă rece te trezește din euforia asta și îți face pielea ca de găină, nu reușești să închizi apa cum un altul te frige la spate și nu înțelegi cum ai ajuns să fii pălmuit din ambele părți ) fără a ți se da șansa de a te corecta, de a te explica...de a-ți cere iertare.

Uneori, îți faci timp pentru a lăsa o urmă și când îți pare că o să-i lași pe toți cu gura căscată la cât de sclipitor ești, așa...plin de spumă din cap până-n picioare ți se stinge apa...la fel cum se întâmplă de multe ori cu respirația și vrei să spui, vrei să strigi, ești gata să rogi ajutor dar înțelegi că, nu doar n-ai prosopul, dar el ți-a mai fost și luat în ochii tăi, în fața ta...

Într-un final treci peste tot și cu speranța că a fost iertare de păcate te crezi alt om, un om "curat" dar care se crede mai superior deja de tot ce-l înconjoară și decide să-și facă schimbări, arunci cabina de duș și îți pui o cadă...da, de la început una din astea simple, dar cu un concept și o amplasare pentru una din porțelan. Poate până la apus vei ajunge așa cum ți-ai propus și acestă scriere cred că trebuie să se încheie dar partea cea mai stranie e alta...Ne indignăm atunci când simțim ceea ce nu ne place, ținem să eliminăm ceea ce ne provoacă disconforta dar nu ne amintim în acele momente că uneori, noi am fost cei care stăteam la robinetul din bucătărie și lăsam apa să curcă anume când alții erau în culmea fericirii și a liniștii.

Poate că e cazul să nu mai judecăm, poate că e cazul să nu mai facem doar ce trebuie, poate că e cazul să fim "noi" nu numai când suntem fără puteri și rugăm ajutor ? Da, cred că este...