"sexul puternic"

O floare...gingășie, tandrețe, frumusețe, feminitate, culoare....

Un munte... rezistență, eternitate, siguranță, încredere....

Dar unde se ascunde defapt puterea ?

        Mereu am asociat bărbatul cu cele mai dure calități, el pentru femeie e scutul de apărare și rădăcina ce o menține. Femeia la rîndul ei înseamnă condițiile perfecte pentru ca acea rădăcină să capete putere dar......

De la o vreme am simțit că nu e de vină modernizarea, egalitatea în drepturi, pătura socială sau rasa în faptul că în esență bărbatul e cea mai sensibilă fire omenească. Un bărbat se simte "bărbat" atunci cînd este considerat așa.

        O vorbă de laudă este absolut suficientă pentru ca un bărbat să se străduie de trei ori mai mult și să fie în stare de orice. Observ, el nu are nevoie de descrieri întregi pentru a înțelege că pentru tine e cel mai bun.

Un bărbat ce iubește se mulțumește cu o îmbrățișare caldă, asemeni îmbrățișărilor sincere de copil atunci cînd săreai în brațele tatălui pentru că îi încredințezi sufletul tău, nu doar trupul.

"Te iubesc"-ul unei femei niciodată nu trebuie explicat pentru un bărbat. Nu ai să auzi niciodată să întrebe "De ce ?" pentru că efectiv NU contează, e satisfăcut doar pentru că  a putut face o femeie fericită și pînă la urmă pentru că orgoliul nu acceptă posibilitatea ca să nu existe motive de ce l-ai putea iubi )

        Sufletul lor îl putem asocia cu un arici, și e așa doar pentru calitățile bune pe care le deține. E un gem de viață care prinde putere cu bătăile dese ale motorașului pe care-l țin ascuns și îl protejează cu acele ascuțite. Are un mecanism atît de echilibrat și parcă perfect însă arată atăt de dulce ori de cîte ori încearcă să-l folosească...)) Fiecare încercare de ai-i pătrunde în interior este stopată, repede se strînge într-un ghem și se poate rostogoli fără de urmă. În final, poate găsi toate motivele din lume pentru ași justifica gesturile numai nu adevărul, adevărul că le e frică să încerce, frică să permită, frică să trăiască. Își ascund sufletul printre frunze de spaimă și prin indiferența pe care și-o arată de fapt demonstrează contrariul.

        Nu pot să neg faptul că dețin putere asupra lucrurilor însă sunt dependenți de "ești cel mai bun"și acest fapt demonstrează că nu doar femeia iubește cu urechile ) 

Pînă la urmă să fericești un bărbat e atît de simplu și cît de dur n-ar sunat dar atît de "ieftin" însă pentru a izbuti trebuie să-i găsești locul unde acele sufletului sînt mai moi și să le iubești. Odată reușind nici o altă pereche de ochi nu-l va interesa mai mult decît ochii femeiei care i-a cucerit lumea interioară.

        Am învățat că trebuie să iubim bărbații și aricii din ei ) mai ales pentru că AVEM DE CE !

    Sunt sigură în faptul că odată cu această postare o să se facă aluzii, unele corecte, altele poate că pripite și nu e o formă de a mă plînge pe circumstanțe, oameni, dispoziție sau vremea de afară. Totul e într-adevăr perfect și la sigur că odată ce mi s-a trezit ochiul de la razele puternice ale indiferenței care nu că mi-ar încălzi obrazul dar deja îl arde, problema e doar în mine. Eu nu mai știu cum se poartă ochelarii ăia roz care acoperă jumătate de față și nu știu unde se află butonul "pohui" (că alt cuvînt mai potrivit n-am găsit). Cred că anume eu caut nod în papură și acel ac în grămada de oameni care au în față doar o singură mernire, să profite...unul de altul, și sar unul peste altul ca să-l dea cu capul de perete pe aproapele său atunci cînd face vre-o greșeală.

    Această senzație e asemenei acelei pe care o simțeam în copilărie atunci cînd aveam o jucărie frumoasă frumoasă, cum ar fi păpușele de azi mai complexe decît omul și mai cu de toate decît ar pute să-și permită mulți dintre noi. Îmi amintesc că aveam o jucărie de pluș pe care o culcam noapte lîngă mine și eram gata să dorm eu dezvelită numai ca ea să stea în comoditate, cu firea mea de copil dar mă trezeam de cîteva ori pe noapte să o văd dacă e lîngă mine și în caz că se întîmpla s-o dau pe jos )) îm ceream scuze de zeci de ori.         Era atît de dulce, împărțeam totul...același pat, bucăți din hainele mele mai vechi pentru hainele ei, locul de cinste în casă, timpul și vremea frumoasă de afară, eram gată să împart și mîncarea dacă era posibil ) Așe e și cu oameni. Ieri zîmbeam, azi nici nu ne mai dormit nici măcar noroc la întîlnire. Ieri momente, azi amintiri. Ieri secrete, azi frică să nu fie cumva răscolite. Ieri sinceritate, azi aroganță. Ieri al meu, astăzi... .Ieri totul, azi nimic !

    De ce mi se pare la fel? Pentru că am scos de curînd de printre alte lucruri acea jucărie, mi-am amintit însă am pus-o la loc, în umbră și liniște pentru că acum, de cald și de prieten ține locul una nouă plină cu amintiri mai proaspete și chiar dacă într-un final sunt doar amintiri, parcă e ceva mai pentru suflet. Cît de crud n-ar suna pînă la urmă sunt niște ceva care devin cineva prin viața pe care le-o inspirăm noi însă cît de urît e cînd vine forma inversă. Frînghia strînsă care lega sufletele oamenilor să fie arsă de-o flacără care abia mocnește și destramă fir cu fir, și doare atît de tare...

    Păcat e cînd omul uită să mai fie copil, cînd omul nu realizează cu cine trebuie să fie rău și cînd se taie fără a se scoate rădăcinile..așa se lasă urme car uneori servesc drept rană  nu memorie.

    Nu vă pierdeți oamenii de lîngă voi orice nu s-ar întîmpla, și țineți să fie o viață pură alături de ei. Nu uitați să vă scoate ți bîrna din propriul ochi înaintea paiului din cel al aproapelui.