Mereu se spune că o ceaşcă spartă nu mai poate fi lipită înapoi, pînă acum eram de aceeaşi părere...odată ce  faci un pas greşit sau dezamăgeşti...poţi fi o viaţă întreagă cel mai onest om dar mereu ţi se va aminti.

Acum realizez că e atît de important să-ţi dai o adoua şansă, se reînvii şi mai ales să ai acest curaj...să o iai de la capăt. 

Cînd construieşti o frumuseţe, te simţi perfect şi în plină armonie...eşti cel mai fericit om pentru că te înconjoară rodul muncii tale şi atunci nu contează e sau nu cu fisuri, e sau nu după nivel ba chiar nici nu observi aceste nuanţe pentru că pur şi simplu e o parte din suflet şi îl iubeşti asemni ochilor. Dar cînd în cel mai fericit moment printr-o crăpătură, ea fiind urma unor neînţelegeri...începe să plouă, de la început încerci s-o cîrpeşti, apoi îi mai pui o găleată şi parcă...frumuseţea se începe a dărîma, şi pereţii nu mai sunt atît de puternici...tu lupţi, eşti gata să îi ţii cu propriul spate şi cazi în genunci strivit de tot ce ai creat şi...singur. Atunci cînd ţi se pare că lumea de la care erai sigur că ai să ai o mînă de ajutor te respinge şi însăşi omul ce îţi era "a doua jumătate" a devenit partea alt cuiva...slăbeşti de orice putere şi cazi tot mai adînc, devii beat de atît a dezamăgire şi..cazi şi mai adînc. Astfel devii cel mai nesigur, nu te mai poţi uita în oglindă de frică să nu îţi dai seama că eşti şi mai umilitor...nu mai deschizi ochii sau îi acoperi cu mult rimel pentru a ascunde urmele de lacrimă...şi nu mai trăieşti ci îţi umpli plămînii cu un pic de aer pentru a zîmbi toturor cică "e bine"...

Însă e suficient să-ţi dai o adoua şansă, să crezi şi să ai curajul să te debarasezi de o viaţă care deja nu mai vrei să-ţi aparţină pentru a o reface deja mult mai matur şi conştient. Sigur, temelia e istovitoare, necesită sîrguinţă şi atenţie pentru ca să fie rezistentă cît la zguduituri atît şi la arşiţă...mulţi dintre noi la prima piatră renunţă pentru că realizează...trebuie să potrivească totul atît de bine încît să fie de durată şi acestu lucru e atît de complicat în special atunci cînd de printre dărîmături vezi o bucată din acea veche frumuseţe. Alţii merg mai departe încetul cu încetul, cînd nu găsesc piatra potrivită o şlefuiesc pentru a prelucra acea suprafaţă dură şi pentru a le potrivit perfect cu speranţa că de acolo, de sus vor avea ce mai frumoasă privelişte şi o viaţă împlinită fără de griji fiind înconjuraţi numai de florile iubirii. Sigur că nu există împlinirea supremă fără de încercări, ba nu-ţi ajunge suficinet adeziv şi improvizezi, ba nu e atît de perfect şi distrugi pentru a construi din nou sau chiar laşi baltă..însă dacă îţi dai o adoua şansă capeţi putere şi îţi pare rău doar de momentele în care nu ai fost încrezut în reuşitele proprii.

Eu ador starea asta în care eşti cu o pălărie din hîrtie şi vopseşti pereţii vieţii pentru că doar eu sunt omul care aleg culorile şi conform dorinţei mele v-a fi şi atmosfera. Eu mă văd cărînd piatră dacă ştiu că ea v-a duce la o stabilitate şi mă voi bucura de munca depusă o lungă perioadă. Eu sunt gata să mătur amintirile şi să aştern altele noi. Eu am curajul să lupt pentru a revedea soarele într-o fericire imensă deoarce sunt sigură că nu am văzut toată frumuseţea lui şi că odată ce mi s-a dărîmat înseamnă că trebuie de construit alt fel, în nici un caz de lăsat mîinile în jos sau mai cu seamă de trăit printre gunoaie. Poate că nici acum n-o s-o fac perfect şi la prima ploaie torenţială o să mă i-a apele dar ştiu că am încercat şi după ce se linişteşte totul...nu am decît să reîncep construcţia...Lupt şi cred în mine, deja rămîne de văzut dacă e ultima încercare sau o repetiţie generală.