Printre zecile de imagini păstrate într-un colț al unui folder am găsit-o pe ea, nu mai știu de ce, de unde și cum am făcut rost dar cînd răsfoiam....am zăbovit și chiar mi-am dat această întrebare..Oare ce înseamnă să trăiești , să fii viu? Oare faptul că umbrim pămîntul zi de zi, consumăm apă, energie și pe alți oameni ar însemna că trăim ?...cred că nu

• Suntem vii atunci cînd iubim, și nu vorbesc despre iubirile firești (chiar dacă sunt și ele foarte importante) ci despre o dragoste care te ține treaz chiar și atunci cînd dormi, o dragoste care ți se urcă la cap și te ține într-o stare de beție continuă, o dragoste care îți taie picioarele dacă te îndepărtezi și te lipește de cealaltă parte a sufletului precum un magnet cînd simte în apropiere opusul lui.
• Suntem vii atunci cînd ne regăsim, atunci cînd facem ceea ce ne place și ce ne pricepem deoarece implicarea e cel mai important factor asupra unei ulterioare evoluții ca personalitate și formare a unui exemplu pentru cineva. Atîta timp cît contribuim și facem măcar ceva fie în folosul comunității sau în propriul folos automat te regăsești într-o stare de împlinire, una din păcate mult prea rară pentru oamenii de astăzi care au uitat ce înseamnă să nu te mai gîndești numai la propria persoană...
• Suntem vii atunci cînd putem spune Nu, chiar dacă toți care ne înconjoară așteptau răspunsul afirmativ. Nu vorbesc acum de vicii sau alte subiecte pămîntene ci despre puterea asta pe care o avem numai în gînduri, cînd protestăm cu noi însuși sau cu alt cineva doar în suflet dar la vorbe suntem prea slabi...de fapte nici nu mai menționez. O vorbă bună spune "Dacă ești condus de mulțime, ești NIMENI " nu aș fi atît de categorică pentru că prin această mulțime mulți își pot regăsi oamenii dragi care merită ascultați pentru că părerea lor contează însă un om trebuie să facă mereu ceea ce consideră el corect fiindcă anume așa ne diferențiem...și mai cu seamă fiindcă consecințele le suportăm doar noi.
• Suntem vii cînd ne bucurăm, de toate fleacurile lumii...Atunci cînd putem pierde minute prețioase doar pentru a urmări cum zboară un fluture, sau pentru a nimeri în ploaie. Atunci cînd găsim dulciurile preferate, sau cînd îmbrățișăm pe cineva...atunci suntem vii și mult mai puternici deoarce dorința de a mai trece prin asemenea momente de copleșește.
• Suntem vii cînd avem pentru ce ne trezi, fie pentru că avem o misiune de terminat sau pentru că mai vrem să ne vedem oamenii dragi măcar o ultimă dată. Dacă știi că mai ai un scop în viață și tinzi pentru a-l realiza, ești viu...Gîndești, faci, inventezi totul pentru a obține ceea ce dorești. Lupți pentru a ajunge în vîrf și atunci cînd ești acolo te simți feiricit și mai ales pentru că nu vei uita niciodată cît de greu a fost drumul.

Dacă ești preocupat cum să-ți mărești lista de "cucerir" sau cînd să fie momentul potrivit pentru a le spune tuturor. Dacă nu ai decît să treci toate pragurile în vogă și să obții cît mai repede o haină de la care să rupi eticheta ca să nu vadă lumea că nu e brand...atunci ești mort...doar respiri și consumi oxigenul oamenilor de valoare.

Haideți măcar o dată la cîtva timp să ne întrebăm dacă existența noastră are vre-un rost sau nu, pentru a o face fructuoasă și pentru a ne umple spiritul care la sigur e într-o foamete cumplită! 

Mereu se spune că o ceaşcă spartă nu mai poate fi lipită înapoi, pînă acum eram de aceeaşi părere...odată ce  faci un pas greşit sau dezamăgeşti...poţi fi o viaţă întreagă cel mai onest om dar mereu ţi se va aminti.

Acum realizez că e atît de important să-ţi dai o adoua şansă, se reînvii şi mai ales să ai acest curaj...să o iai de la capăt. 

Cînd construieşti o frumuseţe, te simţi perfect şi în plină armonie...eşti cel mai fericit om pentru că te înconjoară rodul muncii tale şi atunci nu contează e sau nu cu fisuri, e sau nu după nivel ba chiar nici nu observi aceste nuanţe pentru că pur şi simplu e o parte din suflet şi îl iubeşti asemni ochilor. Dar cînd în cel mai fericit moment printr-o crăpătură, ea fiind urma unor neînţelegeri...începe să plouă, de la început încerci s-o cîrpeşti, apoi îi mai pui o găleată şi parcă...frumuseţea se începe a dărîma, şi pereţii nu mai sunt atît de puternici...tu lupţi, eşti gata să îi ţii cu propriul spate şi cazi în genunci strivit de tot ce ai creat şi...singur. Atunci cînd ţi se pare că lumea de la care erai sigur că ai să ai o mînă de ajutor te respinge şi însăşi omul ce îţi era "a doua jumătate" a devenit partea alt cuiva...slăbeşti de orice putere şi cazi tot mai adînc, devii beat de atît a dezamăgire şi..cazi şi mai adînc. Astfel devii cel mai nesigur, nu te mai poţi uita în oglindă de frică să nu îţi dai seama că eşti şi mai umilitor...nu mai deschizi ochii sau îi acoperi cu mult rimel pentru a ascunde urmele de lacrimă...şi nu mai trăieşti ci îţi umpli plămînii cu un pic de aer pentru a zîmbi toturor cică "e bine"...

Însă e suficient să-ţi dai o adoua şansă, să crezi şi să ai curajul să te debarasezi de o viaţă care deja nu mai vrei să-ţi aparţină pentru a o reface deja mult mai matur şi conştient. Sigur, temelia e istovitoare, necesită sîrguinţă şi atenţie pentru ca să fie rezistentă cît la zguduituri atît şi la arşiţă...mulţi dintre noi la prima piatră renunţă pentru că realizează...trebuie să potrivească totul atît de bine încît să fie de durată şi acestu lucru e atît de complicat în special atunci cînd de printre dărîmături vezi o bucată din acea veche frumuseţe. Alţii merg mai departe încetul cu încetul, cînd nu găsesc piatra potrivită o şlefuiesc pentru a prelucra acea suprafaţă dură şi pentru a le potrivit perfect cu speranţa că de acolo, de sus vor avea ce mai frumoasă privelişte şi o viaţă împlinită fără de griji fiind înconjuraţi numai de florile iubirii. Sigur că nu există împlinirea supremă fără de încercări, ba nu-ţi ajunge suficinet adeziv şi improvizezi, ba nu e atît de perfect şi distrugi pentru a construi din nou sau chiar laşi baltă..însă dacă îţi dai o adoua şansă capeţi putere şi îţi pare rău doar de momentele în care nu ai fost încrezut în reuşitele proprii.

Eu ador starea asta în care eşti cu o pălărie din hîrtie şi vopseşti pereţii vieţii pentru că doar eu sunt omul care aleg culorile şi conform dorinţei mele v-a fi şi atmosfera. Eu mă văd cărînd piatră dacă ştiu că ea v-a duce la o stabilitate şi mă voi bucura de munca depusă o lungă perioadă. Eu sunt gata să mătur amintirile şi să aştern altele noi. Eu am curajul să lupt pentru a revedea soarele într-o fericire imensă deoarce sunt sigură că nu am văzut toată frumuseţea lui şi că odată ce mi s-a dărîmat înseamnă că trebuie de construit alt fel, în nici un caz de lăsat mîinile în jos sau mai cu seamă de trăit printre gunoaie. Poate că nici acum n-o s-o fac perfect şi la prima ploaie torenţială o să mă i-a apele dar ştiu că am încercat şi după ce se linişteşte totul...nu am decît să reîncep construcţia...Lupt şi cred în mine, deja rămîne de văzut dacă e ultima încercare sau o repetiţie generală.