Nu am scris de ceva timp, nu am mai gândit de ceva timp și nu vorbesc despre decizii de scurtă durată ori strategii pe care trebuie să le aranjez pas cu pas și nici de care pâine să iau pentru diseară... Nu am mai vorbit singură cu mine de ceva timp, n-am analizat tot ce mă înconjoară și schimbările pe care le am în viață deoarece cât de orbi nu am fi, cât de leneși nu am fi...în fiecare clipă se întâmplă câte ceva nou, cu voie sau fără de voie așa că acum, inspirată de o melodie care nu are absolut nici o tangență cu tot ce scriu...am zis că trebuie să fac o totalizare a perioadei care a trecut )

Cuprinsă de brâu, am intrat în hora muncitorilor, am început să fac parte din mulțimea care își vede răsăritul pe la 06:00am fără ca să se bucure însă de apus și nu pentru că nu-l are, doar că uită să deschidă ochii la momentul potrivit... Aici am cunoscut un alt ritm, o altă bucurie, un alt fel de om și mai ales am înțeles și mai bine că există mulți de "alt fel de om". Întreaga mea zi poate fi relatată într-o propoziție, nu pentru că ar fi plictisitoare ci pentru că efectiv știu ce fac și pentru ce fac așa că nu aș avea nevoie de multe cuvinte siropoase cu care tindem să fericim auzul omului ca să-i creăm o impresie care de multe ori nu e chiar obiectivă.

Deja la sigur am ros urechi, ochi și degeste vorbind, arătând și scriind insuccesele pe care le poate avea un om și nu neg că n-aș continua să o fac în momente de slăbiciune pentru că așa-i firea omenească, să ne fie frică și să căutăm vinovatul în tot ajungând chiar până la absurd. 

Acum, că am luat o gură de aer de Noiembrie care trezește chiar dacă ești în insomnie, am încetat să mai privesc la cer, acolo într-un punct unde credem că este acel El la care apelăm de multe ori, acolo unde vedem scăpare sau unde vedem lumina asemănătoare cu acea din capătul tunelului. Acum, mă văd sus pe un nor, cât de straniu nu ar părea dar mai sus decât oricine și este de menționat faptul că de acolo imaginea e una mult mai clară. Nu te deranjează ceea ce e pe pământ fiindcă că pe lângă blocuri, mașini, uzine sau companii al căror nume nici nu-l pot pronunța nu sunt geamuri fumurii care de cele mai multe ori sunt folosite pe post de paletă pe care cineva pictează ceea ce trebuie să vedem, nu sunt rujuri din alea de culoarea focului care servesc drept unica modalitate de a atrage atenție sau care desenează pe fața ștearsă un zâmbet aprins. Acolo nu sunt judecători, nici cu acte în regulă și nici fără de ele care o mai și fac neprofesional, după un Cod Penal al lor dirijat de regulă de dispoziție.

Aici sus am observat cât de copilărește zîmbeam diminețile în care soarele îmi era călăuză în aventurile mele, pentru că fiecare început pentru mine e aventură, dar începuturi au cam fost în ultimul timp ) 

Am observat că distanța dintre mine și "apropiații" mei e mai mare decât poate aș vrea dar acest fapt nu mă supără, ci mă bucur să rămân așa, cu mai mult aer curat pe lângă mine ( așa mă liniștesc )

De aici s-a văzut mai bine puterea cu care am fost îmbrățișată într-o zi de vineri și poate că nu era să atrag atenție, și poate că nu mai știam acum care era ziua însă atunci, cuvintele au fost de prisos pentru că a venit ea, omul cu care am împărțit atâtea lacrimi și atâtea peripeții. Atât de sufletești veniri și plecări vor mai fi însă aceasta, prima fiind...m-a făcut să înțeleg încă o dată că timpul în care un om devine omul tău nu contează, la fel cum nu contează timpul cât omul tău nu e lângă tine.

De aici am urmărit cum cunosc oameni pe care deja îi cunoșteam, am căpătat priteni pe care-i aveam printre prieteni și am învățat să învăț )) Straniu nu ? Să obții ceea ce parcă deja aveai... Pentru prima dată am vorbit cu cineva despre mine, și nu pentru că nu am mai făcut-o cu cineva, nu am mai făcut-o așa...asta era diferența. 

Cel mai important...am căpătat liniște, liniștea de care aveam nevoie și pe care o căutam în oameni, nu că aș fi fost atât de peste tot însă echilibrul între "Trebuie" și "Se poate" îl vedeam deja o raritate, și mare mi-e bucuria să văd că ceea ce "Trebuie" în viziunea mea, se mai regăsește.

O ultimă concluzie a fost acea în care am înțeles că trupul de fapt nu e un hotar și odată ce avem nevoie de o escapadă pentru a găsi o găleată cu apă mai curată ca să ne limpezească ochii, nu avem decât. Ne este permis să fim tot pentru ca să înțelegem cum mai bine să fim noi. Și încă ceva, poate că da...sunt un sărac care nici nu încearcă să caute prin dicționare noțiuni ce ar explica bogăția, da-s în schimb a naibii de fericită pentru că poate că joc hora mult mai rău, da mi-am ales-o eu )