Mereu mi-au plăcut păsările, mi-au plăcut pentru puterea lor și curajul de a înfrunta în fiecare moment greutățile. Să poți zbura pe orice vreme fie că-i ger sau ninsoare, ori mare soare. Să te poți baza doar pe aripile tale și să lupți pentru a exista e ceva de-a dreptul fenomenal. Doar păsările pot simți înălțimile, acea eliberare parcă și o superioritate enormă, doar ele se pot atinge cel mai tare de Dumnezeu aducînd firul vieții în ciocurile firave. În esență, rolul lor e atît de mare încît nouă ni se pare a fi ceva normal însă sunt sigură că lipsa lor am simți-o din prima.
Zborul lor este asemeni speranței, de fapt nu contează unde duce, cîte de sigur e, cu cîtă acuratețe se face și cum ajunge să îl însușim...contează că EXISTĂ. Atîta timp cît simți că poți, atîta timp cît vezi că ai scopul pe care urmează să-l atingi și sufletul este împăcat cu gîndul că mintea lucrează...atunci ai șanse.
Lipsa speranței îl trece pe om în lista celor care nu trăiesc, ei doar există... Acei oameni nu respiră oxigen, ci o adunătură de substanțe chimice, ea nu simte razele soarelui jucîndu-se pe obraz și nu se ascund de ele pentru că nu apar la lumină, culorile care mai ieri erau vii astăzi sunt pete surii mai deschis sau mai închis. Acei oameni nu își pot transimte dragostea printr-un sărut ori printr-o îmbrățișare pentru că nu dețin acea energie și căldură a sufletului.
Cauza lipsei ei e de fapt lipsa încrederii îi succesul tău. Nu te mai simți împlinit, nu te mai simți satisfăcut...ci doar un nimeni care nu poate face nimic. Poate că au dreptate cei care încearcă să îți bage mințile în cap spunînd că nu e o tragedie, că ești în stare de alt ceva, că nu le poți face pe toate sau pur și simplu că trebuie să o lași baltă însă simțurile tale spun cu totul alt ceva. Pînă și măduva oaselor simte dezamăgirea și pasă tău nu mai e la fel de ferm ca înainte, pentru a mai face un nou pas încerci să te îmbărbătezi însă nu te ciocnești cu nimic alt ceva decît cu greutățile mari pe care le porți pe umeri. Le duci atît de greu încît nu mai vezi lumea de la aceeași înălțime cu restul ci mergi mai jos și mai jos pînă te obișnuiești cu faptul că tu trebuie să vezi doar picioare, să miroși doar picioare și să fii satisfăcut.
Îmi doresc din tot sufletul ca fiecare buchie tapată mai sus să fie doar o poveste, o teorie în care cu toții suntem experți și să ajungem în practică ca să simțim cu totul alt ceva pentru că mă iau fiori și se întîmplă chiar dacă mi-e alături ceaiul. De-ar fi un vis aș vrea să se repete în fiecare noapte numai că să nu devină realitate niciodată și aș da orice ca să nu ne pierdem niciodată speranța și încrederea în noi pentru că simți o durere enormă atunci cînd dorința de a trăi de mai trezește din viața în care pur și simplu exiști. Cred că leacul cel mai bun ar fi să ne căutăm locul nostru și să nu facem din noi un noroi cu care singuri să ne înecăm pentru că fiecare consecință are o faptă săvîrșirea căreia este doar alegerea noastră...și poate aș avea multe de mai spus însă am rămas coringentă la capitolul succes așa că...
