Apare involuntar o întrebare...Care ar fi diferența atît de mare ce stă la baza spulberării acestei idei ?
Timpul nu-și schimbă înfățișarea sau nu a început să se scurgă mai repede noi însă am devenit a fi total diferiți. În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că astăzi nu voi fi dezamăgită...de apropiați sau oameni necunoscuți, de mine sau aparențe. Nu e o zi să nu întîlnesc un copil cu o purtare ce nu-i e pe măsură, o mamă cu un fapt nedemn de ea sau o ladă de gunoi parcă goală, însă "decorată" cu hîrţoage primprejur. Am realizat că nu timpul e vinovat, doar noi...cei care suntem obișnuiți să ne numim "moderni"....
Însă poate în unele situații, lucruri, unii oamenii și unele acțiuni nu merită o eventuală "reparare". Atunci cînd ai depus atîta inimă și așteptai o recoltă bogată care trebuia să te țină sătul o lungă perioadă...și ajungi să culegi doar viermi veninoși...ți se duce dorul.
Nu am putut niciodată să înțeleg omul care numindu-se îndrăgostit uită să iubească...Luptăm pentru o rază dar primim în schimb un fulger puternic ce ajunge să treacă prin fiecare lacrimă a dezamăgirii. De obicei el preia înfățișarea cuvintelor...nu se vede ci se simte...atunci doare, pentru că noi am luptat și chiar fiind conștienți de un eventual eșec nu eram gata să fim zdrobiți.
Eu...mi-am clădit în închipuire o cetate care ar fi trebuit să ne unească oferindu-ne acel sentiment de "iubire", am sădit flori, flori frumoase ochiului, flori de dor, am mai pus și o bancă, cea a prieteniei întîlnită tot mai des prin parcurile noastre (foarte bună invenție) pentru a ne deschide sufletele....Acum după ce am realizat că a fost un vis am început să-l formez fără să mai repar ceva, am început din nou, din greu...fără vre-un ajutor și atunci cînd am dat de durere am tratat-o cu lacrimi pe care acum nu le ascund că ar fi fost, ele fiind licoarea magică care mi-a spulberat toate regretele...Am înțeles și am recunoscut...am învățat să mă bucur și să uit ca într-un final să fiu împlinită.
Poate că ar trebui să reparăm ceea ce chiar costă, ba chiar dacă simțim imensa valoare, să tratăm asemeni unui ceas din aur pe care îl ținem pe-o pernă de catifea avînd frica de a nu-l zdrobi. Dar înainte, ar trebui să ne imaginăm viața în lipsa acelei "comori"...poate nu e atît de indispensabilă, poate dacă o schimbăm devine a fi un avantaj...poate așa a vrut Dumnezeu.